Sunt la varsta recuperarilor. Atunci cand intelectul asociaza conceptului, ideii trairile si fragezimea clipei nu am avut  posibilitatea vanturarii lumii. Sunt oarecum invidios azi,  benign, pe acesti copii pe care, la varsta la care inca mai pot fi dadaciti, ii vad calatorind pe spatii care imi dau vertigii iar unii, prin afacerile pe care le dezvolta, imi dau sentimentul deznadajduit al ratarii.

La intoarcerea singurei calatorii la Paris eu si sotia mea am avut compania unei domnisoare de 20 de ani care acuza oarece disconfort. Intrebata  care este cauza  ne-a explicat cu firescul unei experiente banale despre un sejur in State, intr-un program studentesc de munca, despre experientele traite care au presupus schimbarea locurilor de munca, excursii pe distante de mii de kilometri, despre intoarcerea acasa, la Suceava, precipitata  de dorul  unei mame, despre un proiect imediat de calatorie in Germania pentru a-si regasi iubitul.

Un periplu pe care, la vremea tineretii mele, nu l-ai fi putut intalni decat in imaginatia unui individ cu tulburari de personalitate.Cum spuneam, acum recuperez sau, mai corect, materializez  experientele intelectuale ale unor lecturi, incerc sa dau substanta unor spatii virtuale elaborate prin explorarile mele livresti pe parcursul atator ani. M-am dus in Istanbulul aflat, dupa spusa cronicarului, la o luna de mars de napastuitele tari romanesti, in Viena salvata de tunurile infundate cu paie ale Brancoveanului,  in Barcelona  fondata de Hamilcar Barca,  Milanul lui Leonardo, Roma latina, Florenta Medicilor, Pisa lui Galilei, Napoli, cetati ale Renasterii.

Marturisesc, acum mai putin interesat de obiective punctuale si mai mult de acel ceva care da coerenta acestor spatii, care explica unitatea stilistica la nivelul unei intregi comunitati, acel ceva numit cu un termen demonetizat, civilizatie. De fapt mai mult o stare de spirit pe care nu o poti surprinde fara frecventarea locuitorilor, fara observarea lor in banalitatea existentei cotidiene. Acest apetit  ma exclude din cercul elitist al degustatorilor de arta, al celor care bifeaza cu acribie manuale turistice scarbiti de realitati mioritice. Eu sunt dintre cei intrigati de lipsa de coerenta a spatiului romanesc, care cauta  unitatea, masura in locuri consacrate de cultura cu speranta  aflarii misterului care aduce  confortul  vietuirii sub zodia frumosului si echilibrului. Poate, cine stie, vreodata, posibil si in locul meu de bastina!

Privind in urma acum, dupa cel de-al doilea voiaj in Paris in mai putin de un an, ajung la concluzia ca multe din lucrurile cu care am intrat acolo in contact ca turist obisnuit au fost fie foarte mari, fie foarte mici.

Bunaoara, primul lucru care ne-a izbit cu cativa kilometri inaintea intrarii propriu-zise in oras, pe drumul dinspre aeroport, era uriasul Turn Eiffel; toti cei 320 de metri ai sai ne-au smuls suspine de admiratie si i-au convins definitiv pe cei mai sceptici dintre noi ca aterizaseram unde trebuie-in zilele noastre, stii de unde pleci dar nu esti sigur unde ajungi. Tot imense sunt multe alte atractii turistice; Luvrul e atat de mare incat nici nu-l poti vizualiza in intregime decat dintr-un anume unghi, iar ca sa te uiti la toate exponatele din galeriile lui se pare ca ai nevoie de vreo 6 luni; cand esti in varful Arcului de Triumf, ti se pare ca daca o iei la pas pe Champs Elysees, ajungi la capatul din Place de la Concorde in vreo 10 minute, numai ca dupa vreo juma’ de ora de mers ti se pare ca de-abia te-ai pornit; daca a luat atat de mult dupa incheierea propriu-zisa a ostilitatilor sa se semneze, la Versailles si la Trianon, pacea de dupa Primul Razboi Mondial, este cu siguranta pentru ca in primele cateva luni delegatiile nici nu s-au intalnit intre ele, ratacindu-se prin gradini sau pe culoare.

Iar daca te gandesti ca, pe aceeasi axa din centrul orasului, stau insirate in ordinea crescatoare a inaltimii si descrescatoare a vechimii, Arc du Triomphe du Carrousel -20 m, Arc du Triomphe de L’Etoile-50 m si Arc de la Defense-100m, ajungi la concluzia ca orasul asta e din ce in ce mai preocupat de grandoare; ma intreb unde vor ajunge in 50 de ani…

In tot cazul, ori de cate ori te afli la inaltime- pe scari la Sacre-Coeur, pe terasa la Centrul Pompidou, cocotat pe Arcul de Triumf sau in varful Turnului Eiffel- si recunosti la kilometri in departare obiective grandioase din toate epocile, ajungi sa te simti ca un pitic pe un teren de joaca al gigantilor.

Daca intre structuri mari simti ca te pierzi, printre cele mici devii mult mai constient de gabaritul propriu.

In multe locuri, Parisul nu este pentru grasi. Si paradoxal, unul din aceste locuri este tocmai bistroul. Bistroul este un mic restaurant plin cu masute si inauntru, si pe trotuar, unde se inghesuie deopotriva turisti, bastinasi si chelneri. Sa iei masa, de pilda, intr-un bistro din apropierea fantanii Saint Michel este un deliciu gastronomic, dar un supliciu spatial. Mesele sunt atat de apropiate, incat cea mai retinuta miscare risca sa-l raneasca grav pe necunoscutul din dreapta ta; daca cumva te uiti la interlocutorul tau in timp ce mananci, te poti din greseala trezi cu furculita in farfuria vecinului consternat. Cred ca regula de a nu pune coatele pe masa cand mananci o mostenim de la francezi, dar nu are a face cu buna purtare, ci cu simplul fapt ca pe masuta din fata ta incap ori coatele, ori farfuria-tu alegi. Iesirea din restaurant, dupa placuta cina, obliga consumatorul ghiftuit la un numar nu tocmai gratios de balet, in incercarea de a nu rasturna pahare, carafe, farfurii, scaune, mese, meseni; iar odata iesit cu bine, esti de doua ori satisfacut: in primul rand ca ai luat o cina gustoasa intr-o atmosfera de roman si in al doilea, ca nici tu nici cei din jurul tau nu v-ati accidentat intr-atat incat sa fie nevoie de o ambulanta. Si te duci zambitor la hotel.

Am facut greseala cand am fost anul trecut, cu prietena mea, sa ma plang de marimea camerei- habar n-aveam eu atunci ca se poate si mai rau. La Paris cred ca esti obligat sa fii romantic si sa pleci neaparat insotit de o prietena subtirica, pentru ca am constatat pe pielea mea ca hotelurile n-au camerele gandite pentru un barbat si tatal sau, ambii cu greutate si dimensiune peste medie. Paturile erau confortabile in sensul ca daca stateai pe o parte, incapeai lejer; o miscare necugetata, insa, si te trezeai intr-o lupta disperata pentru a-ti pastra echilibrul- cu siguranta pe astfel de dispozitive incep gimnastele sa se antreneze la barna.

Pe cei care se plang de lipsa de spatiu din toaletele ecologice sau din cele de avion, ii invit la un sejur in hotelul Cabourg, camera 31; acea camera beneficiaza din plin de plasarea langa scara in spirala a hotelului, care-si face maiestuos loc retezand un colt care in mod normal ar fi revenit toaletei; baia astfel rezultata avea forma unui triunghi dreptunghic: in unghiul de 90 de grade se deschidea usa dinspre camera, in unghiul opus, de cam 70 de grade, era plasat dusul; cred ca se poate ghici ce se afla taman in ultimele 20 de grade permise de tristele legi ale geometriei oricarui triunghi. Nu ma pronunt si pentru tatal meu, dar despre mine pot sa va spun ca pentru nicio fata, oricat de draguta, nu am facut exercitii atat de intense si disperate de supt burta si stat in varful degetelor cum am facut pentru a reusi sa ma apropii, cat de cat, de wc-ul nostru. In asemenea conditii, fiecare centimetru in plus de spatiu smuls in folosul nostru era o mare victorie, astfel ca mutarea micului cos de gunoi din baie in camera ne-a entuziasmat de parca am fi dublat marimea toaletei. Dar era si un avantaj in toata chestiunea asta, care probabil ca depaseste toate neajunsurile: daca cumva alunecai in cadita dusului sau pe baltile de apa care inevitabil se formau pe jos, nu te puteai accidenta pentru ca te trezeai instantaneu sprijinit de un perete.

Asa ca ne-am intors intregi, sanatosi si plini de vise pentru viitor, din Marele in Micul Paris.

Text trimis de Mihai Călin

Bineînţeles că, ca tot omu’ posesor de Discovery Channel ştiam câte ceva despre piramidele de la Giza. Stiam în primul rând că îmi doresc să le văd, cândva, în această viaţă, dacă se poate. Doamne-Doamne mi-a îndeplinit dorinţa, deşi nu am fost întotdeauna foarte cuminte, aşa că am ajuns la Cairo cu prilejul unui turneu al Teatrului Naţional de Operetă (aici vine momentul sponsorului: mulţumim din inimă partidului de tenori, soprane, balerini şi instrumentişti în frunte cu directorul lor general, tovarăşul Răzvan Dincă. Trăiască, trăiască, trăiască!)Buuun.

Am văzut piramidele, am văzut sfinxul, slavă Domnului că le-am văzut, dar nu ştiu de ce, aşa cum casa copilăriei tale văzută peste ani ţi se pare ca o casă de pitici, aşa mi s-au părut şi mie piramidele, mult mai mici şi mai înghesuite decât în “amintirea” mea. Plus că, ceea ce, cică, ar da farmec orientului, adică o armată de copii şi oameni în toată firea care se ţin scai de tine să le dai câte un bănuţ în achimbul unor lucruri chicioase, nu m-a fermecat deloc.

Poate şi pentru că noi, spre deosebire de americani, ne bucurăm din plin de acest “farmec” şi la noi acasă. Pe drumul de întorcere în oraş, ne-am uitat şocaţi la cartierele de blocuri neterminate întinse pe kilometri întregi. Parcă era Libanul după bombardamentele recente. In blocurile alea care ar fi făcut deliciul aurolacilor noştri, locuiau oameni. Familii întregi. Aproape toate locuinţele erau fără ferestre (e drept că în tot noianul ăde găuri acoperite cu pături sau cearşafuri se găsea si câte unu’ mai fiţos, care-şi pusese termopan), cele de la ultimul etaj, fără acoperiş şi toate, absolut toate clădirile de la periferie erau nefinisate. Hectare de blocuri de BCA gol-goluţe, Ceauşescu ar fi fost invidios. Probabil că blocurile noastre din sectorul lui Vanghelie reprezintă paradisul locativ pentru cetăţenii de rând din Cairo.

Am întrebat-o pe doamna de la ambasadă care ne însoţea ceî cu nenororicirile alea de blocuri şi ne-a lămurit că poporul vrea aşa pentru că, dacă le-ar termina ar plăti un impozit dublu. Smart move s-ar putea zice şi eu care le plângeam de milă acestor evazionişti fără ruşine.

Ajunşi la hotel, ne-am aşezat la o cafenea. Câţiva din grup, au vrut să fumeze narghilea. “Ce vă punem în narghilea? Opium, haşiş?” a întrebat plin de solicitudine chelnerul. Lumea siderată: “Asta face mişto de noi?” Omul nu făcea nici un mişto. Chiar avea aşa ceva în meniu. “Si unde e sectorul de fumători, fumători de ţigări normale, mă refer?” a întrebat cineva. “Sectorul de fumători este pretutindeni. In Egipt se fumează oriunde.” “Băi, ce ţară liberală!” mi-am zis şi am cerut şi eu o bere. “Bere doar fără alcool”. ”Cum, dom’le, adică haşiş e voie, da’ bere nu?!” “Exact”, m-a informat amabil, dar ferm lucrătorul comercial. Fumătorii, adică toţi în afară de mine, erau în al noulea cer. Ba, Alina Moldovan mai făcea şi poante: “Auzi, Gabi, faza asta a ta cu berea e ca în bancul ăla cu Iţic care se însoară cu Raşela şi se duce la rabin să ceară aprobare. “Faceţi nuntă, dar fără dans. E vulgar, trupurile se apropie, se nasc dorinţe…Nu e bine.” “Rabi, las-o încolo de nuntă, dar eu mă însor. Am voie să fac sex cu Raşela?” “Bineînţeles.” “Si poziţia 69?” “Si.” “Si pe la spate?” “Si” “Si în picioare?” Aaa, nu, în picioare, nu”. “De ce nu?” “Pentru că poate degenera în dans.” Lumea a râs în hohote, mai mult pe seama mea decât pe cea a “dansatorilor”.

Lucrurile nu mai putea sta aşa. Trebuia, cu orice preţ să-mi exprim identitatea: “Eu sunt creştină. La noi nu numai că este voie să bei, dar este chiar o obligaţie. Hristos a înmulţit vinul, nu apa sau ceaiul!” Am primit aplauze la scenă deschisă, dar, cnd am propus o pornire în aventură, din toata gaşca de beţivi cărora le ardea buza, a avut “sânge-n instalaţie”, cum ar zice ministrul Culturii, doar tenorul Alfredo Pascu, Dodo pentru prieteni. “Pisi, eu merg. Ia-mă de un degeţel şi hai să scotocim oraşul. Dacă există o singură bere cu alcool, a noastră este!”, a luat nişte acute de încurajare tenorul. Am pornit. Ne-am oprit să întrebam pe toată lumea de pe stradă, mai puţin pe poliţişti. Nimeni nu ne dădea nici o şansă. “Bere, nu. Alcool…rău estem”, ne-a dojenit un shaormărist care o rupea pe româneşte.” Ne-am hotărât să abordă problema printr-o altă strategie. Am intrat într-un magazine unde am probat o grămadă de rochiţe de cadână. Dodo uitase de bere şi imi dădea sfaturi. La vederea unui brâu cu zdrăngănele, a fost foarte ferm: “Trebuie să ţi-l iei! Il legi peste o rochie neagră şi devii serpoaică de-aia cu clopoţei.” “Daaa şi vin la Operetă şi mă ridic de pe scaun în timpul unei arii de-ale tale.” “Iar eu am să cânt de pe scenă: stai joooooos, nu mai da din fuuuuuund”. Văzându-ne interesaţi de acel produs, vânzătoarea, acoperită toată cu văluri şi batice, după legea musulmană, şi-a pus la brâu eşarfa cu zdrănăgnele si a început să dea din buric ca o profesionistă. Dodo uitase deja că plecasem după bere.

Am mai shoppuit câte ceva pe lângă şalul cu clopoţei, până la urmă Dodo a cumpărat şi el trei galabeia parcă le spune, nite rochii lungi pe care, deşi spunea că le ia pentru nişte prietene, eu îl bănuiesc că şi le achiziţionase pentru el. No harm done. Si, între două probe, am întrebat-o senini unde putem bea o bere. Ea ne-a arătat peste drum un irish pub. Când am auzit că eram doar la câţia metri distanţă de Mecca noastră, era să plecăm fără să plătim. I-am lăsat probabil cu mult mai mult decât făcea, deşi Dodo se tocmise pana atunci la sânge.

Am ajuns la bar, ne-am aşezat comod şi am cerut câte două beri de fiecare, să le ronţăim repede-repede. “Nu servim alcool”, zice chelnerul senin. “Cum, domne, Irish Pub fără bere, unde dracu s-a mai pomenit??????????” “In Cairo.” Am făcut nişte feţe atât de triste, încât tipul a început să râdă în hohote. “Dar…putem să vă dăm la pachet.”
Mersesem mai bine de o ora de la hotel până acolo, dar de intors, ne-am intors în 10 minute. Ne ducem fecare în propria cameră să ne facem un “joint” de bere. Scot o sticlă din sacoşa de camuflaj şi constat cu disperare că nu aveam cu ce să o desfac. Mai aveam puţin şi plângeam. Pentru că mai rău decât să nu ai o bere e să ai şi să nu o poţi desface.
Am coborat cu mult tupeu la restaurant şi-I şi-i spun, în şoaptă, conspirativ, unui chelner că am nevoie de un desfăcător. Ala urlă în gura mare să vină şeful de sală. Deja mă vedeam legată şi pusă bine la răcoare, aşa cum îmi pusesem eu berile la rece. Seful de sală, un om în vârstă, serios, mă întreabă ce-mi trebuie. Ii spun că am o sticla de cola în cameră şi că nu am cu ce-o desface. El îmi răspunde: “Ei, dacă aveaţi o sticlă de vin vă dădeam un tirbuşon, dar de-ăla de descăpăceşte cola n-avem”. “Bine, şi eu ce fac?” întreb disperată. Păi, luaţi o lingură şi un cuţit de la noi şi încercaţi să o desfaceţi în cameră”. “Da’ nu mă pricep. Am încercat şi cu dinţii şi nu-mi iese.” “Atunci aduceti cola la noi.” “Ei, asta nu se poate”, m-am blestemat în gând că nu am spus adevărul curat. “Incercaţi dvs şI, dacă nu reuşiţi, daţi un telefon la 1202 şi vi-l trimitem pe Osama. “ Ei, Doamne apără şi păzeşte, chiar pe Osama???? Stiţi ce, lăsaţi, că nu vreau chiar atât de tare să beau cola aia.” Nu, serios, dacă nu reuşiţi, vi-l trimitem în cameră pe Osama, chelnerul nostru.”

Si, pentru că tot sunt în lume arabă, am ajuns la momentul în care Seherezada, văzând zorii mijind, sfioasă tăcu.

Gabriela Lupu

O piata de peste in statul Gujarat, India.

Ionescu

Numai cine are norocul sa i se implineasca un vis poate crede in minuni.

Am avut fericirea sa visitez Pompei in 1990,dar auzind in 2007 povestita o calatorie la Pompei, m-am gindit ce frumos ar fi sa-l mai vad o data. In toate calatoriile mi-am lasat cite ceva de vazut, in speranta unei ulterioare vizite. Si IATA ca in 6 mai 2008, intr-o marti, aterizez la Napoli aeroportul Capodichino si in drum spre Sorrento, ne oprim la
Pompei (e spre ora 16,30) si mai avem doua ore pina la apusul soarelui. E pace, nu sint multi turisti… speriati de scandalul gunoaielor, de globalizare , de criza… Dupa 18 ani, Pompeiul e la fel de bine intretinut ca parc arheologic. La fata locului e o curatenie luna: Nici o hirtie ,nici un muc de tigara,nici o frunza. Este o liniste de torent inghetat de lava prelingindu-se lent spre mare peste secole, dar aerul e curat fara cenusa.
Impresia mea acum nu mai e la fel de puternica ca prima oara, dar oricum este un loc unic. Casa Faunului cu mica statuie in mijlocul elesteului, ce frumos ar fi daca toti am avea o mica gradina interioara. Casa “Cave canem”, unde latra fara voce dintr-un mozaic un ciine prietenos la intrare: are o mica bucatarie functionala si intr-un colt este si WC din piatra. In fond cele doua functii umane se completeaza una cu alta. Ne plimbam pe strazile orasului adormit: mori de piatra, brutaria, mica locanda, baile publice, gradina botanica, lupanarul. Evident, fiind facuta o vizita rapida si de data aceasta, un reusesc sa vad nici acum. La villa dei misteri. Nu ma supar: ramine pentru data viitoare…
Am plecat spre Sorrento: Cazare la hotelul La pace 5 stele, (in afara orasului, pe colina, dar cu superba panorama spre golf). Cina e in central orasului, in restaurantul Muzeul Caruso (nu e o casa prin care a trecut tenorul, e doar iubirea proprietarului pentru el). Menu: Scampi fritti(raci), parmiggiana di pesce e melanzane (peste si vinete pane), ravioli cu mozzarella con un Piccolo granchio per decorare, involtini di vitello con salsa di pomodori abbondante e densa, patate al forno con rosmarino, dessert :delicia di limone, Caffe, vino. Dupa cina mergem la teatrul Tasso unde e o reprezentatie de tarantelle e canzonette-frumos. Mi-aduc aminte cind mergeam cu turistii la Rapsodia romana…

7 mai 2008 plimbare in Sorrento
Plecam din cartierul Sant`Agnello spre colina, jos spre golf: piata principala,panorama. Vizita la Muzeului artei “intarsiei “ lemnului –marchetaria a fost inventata aici prin secolul 17, vizita pe strada comerciala: intr-un colt de strada o superba loja (unde e in prezent un club al pensionarilor) care s-a nascut ca un loc de odihna a oamenilor in virsta, respectabili. La mijlocul strazii ne oprim intr-un magazin care e o “fabrica” antica de facut limoncellosi sintem inviati la o prezentare a misterului fabricatiei acestui lichior racoritor. Tot aici se fac artizanal si bomboane cu crema de lamiie.
Dejunul e pe plaja Marina Grande la restaurantul  ZI `Ntonio. Menu: insalata di calamari, mezze maniche (pasta), orata con insalata mista, dolce con fragoline di bosco, caffe macchiato, vino bianco Saraceno,Acqua Panna.
In partea colinara Monti Lattari vizitam o ferma de portocale, lamii, unde asistam la procesal de fabricatie al mozzarellei.

Mergem in Vico Equense si vizitam hoteluri,in cartierul Seiano unde avea o vila si Cicero
Hotelurile sint amplasate pe coasta abrupta in maniera geniala:perfectiunea o atinge o piscina care are latura spre mare fara nici o bordura si-ti da impresia ca ti-ai putea continua inotul direct in largul Marii Mediterane. Mai are si o stauie a lui Pulcinella imbracat in alb chiar pe latura dinspre mare a piscinei, iar pe fundul piscinei e scris un catren in dialect napolitan “Era di maggio…” Cina e la o osterie simpla, la munte, 700m altitudine Torreferano.

8 mai 2008
Dimineata vizitam hoteluri, dar la atita noroc in viata sa vezi raiul pe pamint:mai vizitezi si camere de hotel.
Dejunul e la o ferma viniviticola-un agroturismo in colina. A pastrat vechiul teasc de strivit strugurii, dar si-a cumparat si cele mai moderne instalatii de prepart vinul. Masa cu mozzarella, piine de casa ( un vas din ceramica “sponsapane” in care se pune apa si apoi se acopera cu un capac cu gauri: umezesti piinea veche –piinea dupa ce e coapta se pastreaza multe zile- si apoi o las isa se scurga)-asa faceau pastorii. Paste cu sos gatit in casa. Sunca afumata, friptura, salata, ca la tara.
Dupa masa plecam spre Amalfi-unde chiar azi e sarbatoarea orasului: se implinesc 800 de ani de cind au fost aduse moastele Sf.Andrei de la Constantinopole. Sf.Andrei e patronal orasului si domul ii este dedicat. Vizitam un muzeu al unei foste mori de hirtie-interesant. Domul nu pot sa-l vizitez in interior pentru ca sint asteptate oficialitatile. Nu e nimic, voi mai veni eu pe aici, mai ales ca trebuie vazut si superbul Chiostro del paradiso. Pe mare se da o reprezentatie un vas amiral care aduce din nou moastele sf.Andrei (pentru comemorare). Urmeaza parada, fanfara. Pe insertat incep focurile de artificii, peste mare, un spectacol magnific. Nici daca imi planificam calatoria un nimeream asa bine.
Sint cazata la hotel Luna Convento(4 stele) o fosta manastire franciscana din 1222. In 1821, manastirea a fost inchisa si palatul a fost cumparat de de o familie nobila care l-a transformat in hotel. Frumusetea e ca aici au stat Ibsen si Wagner. Se afla construita in stinca si are o panorama magnifica asupra golfului Amalfi (de la fereastra pot vedea portul si focurile de artificii). Camerele sint diferite ca dimensiuni, dar este o superba gradina interna (fostul chiostro al manastirii), si restaurantul are o mica terasa cu panorama unde se serveste micul dejun; de atita frumusete poti sa mori (sau mai bine sa lesini, sau mai bine sa ti se taie respiratia- aaaaaaaaaaaaaaaam inteles ce inseamna sindromul Stendhal.

9 mai 2008
Mic dejun pe micul balcon suspendat peste golf. Vizitam Minori, Maiori si mai cu seama Ravello- un orasel superb cu vile celebre ca vila Rufolo unde a locuit Wagner si unde acum se organizeaza un festival de muzica clasica
anual in august. In Ravello sint puse indicatoare pe care scrie ca trebuie pastrata linistea si efectiv locuitorii te indeamna sa faci acest lucru. Vizitam villa Rufolo si gradinile, vila Cimbrone, vila La Rondinaia (in curs de restaurare –care a apartinut cu Gore Vidal).

Proprietarul actual tunde iarba in gradina altei vile pe care o inchiriaza pentru banchete nuptiale. Gradina de zarzavat are niste ronduri straturi perfect aliniate: legume, verdeturi, mirodenii cresc si ele intr-o armonie desavirsita de forme si culori. Cina o servim in gradina cu panorama a vilei Maria. Totul este perfect, e liniste si senin. Miine dimineata ma voi intoarce acasa, dar in memorie imi va ramane pe vecie acest apus pe mare.
Viorica Ionescu

Sunt sigur ca “Visul American” al multor oameni de pretutindeni este de a vizita marele oras american – New York City. Recent, am avut ocazia de a vizita New York-ul care pur si simplu m-a impresionat! Nici nu gasesc cuvinte potrivite de a descrie ceea ce am vazut, dar cuvintele ne sunt singurele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a ne exprima.

Iata ca ziua de St.Valentine’s Day s-a transformat in realizarea unui vis. Am avut o calatorie de peste sapte ore din statul Maine pina la New York. Fiecare minut din drumul spre marea metropola Americana mi s-a parut o vesnicie. Era si de asteptat pentru ca emotia pozitiva invingea orice imprejurari. Nu-mi venea sa cred ca autobusul in care ma aflam ducea spre New York. Dupa ore intregi de calatorie, in jurul orei 17, soferul autobusului a anuntat: “Welcome to New York City” (“Bine a-ti venit la New York City”). Emotia era atat de mare incit inima mi se zbatea in piept mai tare ca de obicei. Iata ca uitandu-ma pe fereastra am vazut orasul pentru prima data! Erau citeva blocuri si case mici, cu nu mai mult de 10-15 etaje. La momentul respectiv ma aflam pe un pod destul de mare, cu curbe diverse asa precum vezi in filme, cu sosele lungi si largi. In scurt timp, am intrat in adevaratul oras, care de aceasta data arata diferit decit inceputul: cladiri mult mai inalte, oameni plimbandu-se pe trotuare, aglomeratii de masini, panouri publicitare – toate astea au inceput sa ma anunte ca sunt in New York. Era tocmai momentul in care orasul isi aprindea miile de lumini multicolore, pentru ca noaptea tocmai se lasa. Nu reuseam sa ma uit in toate partile. Tot ce vedeam imi fura privirea. Aveam ocazia sa explorez ceva mai mult daca stateam la vreun semafor, asteptand culoarea verde. Am trecut initial pe langa parcul central, dar nu am remarcat marimea acestuia. La un moment dat, privirea mi-a fost furata de un panou care lumina puternic si era scris “CNN”. Wow, nu-mi venea sa cred ca ma aflam chiar linga studiourile centrale ale marelui post american de stiri CNN. Dar imediat ne-am deplasat mai departe ajungand, intr-un sfarsit la statia finala.

Emotia primului pas pe pamantul New York-ului a fost mare. Eu, impreuna cu toti colegii de echipa (in total 13), ne-am felicitat reciproc si am pornit spre hotelul unde urma sa innoptam. Si asta a fost prima zi.

La inceputul celei de-a doua zi, vremea se arata promitatoare, cu ceva grade plus, care urmau sa ne asigure o zi minunata. Si astfel, marea aventura in “Big Apple” (“Marele Mar”) a inceput!

Ne-am inceput excursia prin New York in jurul orei opt dimineata, atunci cind am facut primul nostru tur prin oras cu un autobus turistic, care avea un ghid. Calatoria a inceput, iar eu eram extrem de impresionat de ceea ce vedeam in jur si urma sa mai vad. Acum vedeam cu adevarat Skyscraper-ii New York-ului, pe care i-am vazut de-atatea ori in filmele americane. Blocuri cu zeci de etaje ma inconjurau pretutindeni, pentru ca ma aflam in vestitul Manhattan! Autobusul nostru turistic s-a deplasat mai intii spre periferiile orasului, pentru a descoperi mai intii istoria, iar mai apoi de a vedea viata actuala a orasului. Fiecare regiune este atat de diferita una de alta! Drumul spre descoperirea istoriei metropolei ne-a dus spre marea Catedrala “Sfantul Ion”. Aspectul cladirii ne-a impresionat atat de mult, incat nu am putut rezista tentatiei de a nu intra in interiorul acesteia. Catedrala este considerata una dintre cele mai vechi din Statele Unite, construita in stil gotic si care dateaza din 1892. Deoarece era o zi de duminica, in cadrul bisericii avea loc principala slujba. A fost ceva impresionant ceea ce am vazut in interior, pentru ca nu am avut ocazia pina acum sa vad o asemenea catedrala de proportii.

Calatoria a continuat pe aceeasi strada, unde puteai sa vezi case si cladiri de o arhitectura poate ca unica in lume. In multe dintre acestea au locuit presedinti, oameni de cultura, ambasadori si alti oameni importanti ai Statelor Unite. Urmatorul punct de mare interes a fost un cartier unde s-au filmat multe filme de actiune din New York. Am vazut un pod vechi, pereti pictati cu diverse mesaje, mici imprejurari unde se aduna gangsterii si-si petrec timpul. Apoi a urmat o strada in care am vazut restaurantele, labirinturile si hall-urile printre care filme ca “X-men”, “Gangs of New York”, “Men in black 2”, “Made in Manhattan”, “Taxi”, “American Gangster” s-au filmat. In momentul respectiv m-am simtit ca in mijocul platourilor de filmare, ceea ce a fost extrem de emotionant.

Urmatorul popas a fost “Museum of the city of New York”. Aici am descoperit concentrata o parte din istoria New York-ului. Am putut sa invat despre cultura secolelor trecute, despre portul New York-ezilor, despre aspectul interior al caselor unde locuiau, moda anilor trecuti, despre problemele cu care se confruntau si altele. Am invatat multe despre istoria acestei metropole de la inceputuri si pina in prezent. Dupa aceasta vizita am indraznit sa ne plimbam prin marele parc din “Marele Mar”. Foarte multi oameni se plimbau pe alei. Unii dintre ei faceau sport, altii stateau pe banci, iar strainii, evident faceau fotografii. Peste lacul ce despartea doua bulevarde puteai sa vezi cladiri uriase. Dupa o plimbare la aer curat prin parc, am ajuns la urmatorul punct de importanta majora pentru New York – “The Metropolitan Museum”.

The Metropolitan Museum din New York dispune de o colectie uriasa de obiecte vechi: sculpturi unice, tablouri, fotografii si multe altele, repartizate pe domenii: cultura antica egipteana, greaca, cipriota, obiecte ce reprezinta trecutul istoric al lumii intregi, fragmente de arta din perioada renascista fanceza si spaniola, italiana si alte culturi. Am stat o ora in acel muzeu si nu am vazut totul pentru ca sunt prea multe lucruri de vazut acolo. Probabil ca ar fi nevoie de o zi intreaga ca sa-l strabati in intregime.

Mi-am dorit foarte mult ca vreodata, sa ma urc si eu pe un varf cat mai inalt posibil pentru a ma uita de acolo in jos. Iata ca si aceasta dorinta mi-a devenit realitate.

Rockefeller Building – aceasta este denumirea cladirii cu 70 de etaje pe care m-am urcat pina in virf pentru a vedea cum arata New York-ul de sus. Dupa ce am urcat cele 70 de etaje in 48 de secunde, am vazut pentru prima data de la altitudine un peisaj impresionant! Manhattanul, privit de la citeva sute de metri deasupra, arata extraordinar. Probabil ca ai vazut si tu in multe filmele de productie americana cum arata marele oras filmat de sus. E pur si simplu incredibil de frumos. De acolo am putut sa vad marele parc in intregime, am avut o vedere foarte clara spre Empire State Building, care este considerata cea mai inalta cladire din Statele Unite. Aceasta a detinut si numele de “cea mai inalta construtie din lume” de-a lungul a 40 de ani in secolul douazeci, dar acum acest record este depasit de o alta constructie ce se afla in Dubai. Toti vizitatorii New York-ului au posibilitatea sa mearga in varful acestei cladiri, contra unei sume de aprox. 20$ si sa vada cum arata New York-ul din cel mai inalt punct. Sunt absolut sigur ca veti fi incantati!

In cadrul aceleiasi cladiri (Rockefeller Building), se afla si studiourile NBC, unul dintre marile posturi de televiziune din SUA. In fata acestuia, se afla un patinoar mic, dar foarte aglomerat, si asta probabil din cauza ca cei din cadrul televiziunii filmeaza live de acolo in fiecare zi. E un patinoar foarte dragut, inconjurat de drapelele multor tari, iar pe cel al Moldovei l-am gasit cu mare usurinta, fiind al treilea in linie!

Odata cu lasarea noptii, am luat din nou autobusul turistic si de aceasta data, am facut un tur nocturn, pentru a vedea cum arata New York-ul in noapte. Pot sa spun de la bun inceput ca e cu totul alt oras, cu o lume diferita, ai impresia ca te afli in alta parte a lumii. De fapt, as putea spune ca aceasta metropola arata total diferit in trei cazuri: la rasaritul soarelui, la apusul acestuia si pe timpul noptii. E absolut fenomenal sa vezi New York-ul in toate aceste trei perioade ale zilei. Iar calatoria noastra nocturna a inceput de la Times Square, cel mai aglomert loc din New York. De-a lungul calatoriei am vazut cum arata The Empire State Building pe timpul noptii. Privirea mi-a fost atrasa si de multitudinea de panouri publicitare care pur si simplu iti sclipesc in ochi. Dar cel mai emotionant moment al calatoriei nocturne a fost sa ajung pe Brooklyn Bridge si sa vez de acolo doua lumi total fermecatoare: Cartierul Brooklyn si Manhattanul. Podul, impodobit cu mii de lumini iti fura privirea. In momentul in care il traversam, toti calatorii din autobus s-au ridicat in picioare ca sa vada luminile. A fost ceva de neuitat!

Am traversat podul si am ajuns in Brooklyn. Nu mi-am imaginat ca acesta poate fi atat de uimitor. Credeam ca Manhattanul este incomparabil, dar de fapt, cele mai frumoase cladiri le-am vazut aici. Mii de luminite puteai sa vezi dinspre skyscraperii Brooklyn-ului. Din informatiile ghidului nostru, am aflat ca in aceasta parte a orasului locuiesc cele mai multe nationalitati: rusi, chinezi, japonezi, francezi, chiar si romani sau moldoveni. Cu aceasta excursie nocturna am incheiat si ce-a de-a doua zi.

In cea de-a treia zi, de dimineata am luat din nou autobusul turistic, dar de aceasta data in directia “The Statue of Liberty”. In drumul spre aceasta, am vazut si locul, unde pana in 11 septembrie 2001 se aflau cele doua turnuri gemene The World Trade Center. Acum nu exista nimic altceva decat un santier de constructii.
In sfirsit am avut ocazia sa vad si vestita Statuie a Libertatii. Pentru prima data am urcat pe un feribot si am calatorit pe apa. Feribotul ne-a dus spre Statuie unde multi dintre cei la bord s-au dat jos pentru ca sa o vada mai indeaproape. Noi nu am coborat acolo, si asta deoarece de ceva timp nu se mai permite sa intri in statuie. Insa ne-am continuat calatoria pana la Ellis Island.

Ellis Island este un loc foarte frumos si plin de istorie. Aici, cu ceva secole in urma, cand New York-ul inceapea sa fie populat, veneau emigrantii. Acest loc servea drept serviciu de control vamal si totodata centru medical. Am avut ocazia sa invat multe despre istoria imigratiei catre New York.

Urmatorul punct pe care l-am vizitat a fost “Brighton Beach”. Aceasta plaja se afla la periferia orasului si e ceva total diferit de ceea ce vezi in inima New York-ului. A fost incredibil ceea ce am descoperit acolo: strazi in care auzeai numai limba rusa, iar toate magazinele aveau denumiri si publicitate in limba rusa. Am fost placut surprins sa merg intr-un restaurant si gasesc exact aceealeasi feluri de mincare pe care le avem acasa, in Moldova. Atunci cand m-am apropiat de vinzatoarea magazinului, aceasta mi s-a adresat direct in limba rusa, fara sa se mai straduie sa-mi zica in engleza. Nu-mi venea sa cred ca auzeam de jur imprejur numai limba rusa. Am mincat acolo mult iubitii mei coltunasi. Apoi, dupa acel prinz, am mers spre plaja pentru a vedea oceanul. M-a asteptam sa fie destul de frig acolo, dar in realitate a fost mult mai cald decat era in oras. Ne-am asezat chiar si pe nisip si am savurat aerul curat ce venea dinspre ocean. In aceasta regiune, Brighton Beach, poti gasi foarte multe nationalitati straine, cu magazine si diverse localuri proprii, chiar si un restaurant moldovenesc era prin regiune!

China Town a fost imediatul nostru punct de atractie – acolo unde traiesc doar comunitatile de chinezi. Ma simteam ca in China in acel loc, pentru ca pretutindenea vedeam doar magazine chinezesti, produse “Made in China” si in majoritate oameni chinezi. Am mincat chiar si la un restaurant chinez, in care am avut adevarata mancare chinezeasca.

Odata ce am vizitat si China Town, ne-am intors in inima orasului, in Times Square, acolo unde strazile Broadway si 7th Avenue se intilnesc. Din cele mentionate de ghizii autobuselor turistice, toate metrourile New York-ului trec pe la Times Square, locul unde in fiecare an, milioane de oameni se aduna pentru a sabratori Anul Nou.

The Phantom of the Opera – este spectacolul muzical pe care l-am vazut de la ora 8 seara in unul dintre teatrele renumitului Broadway. Un spectacol care m-a lasat pur si simplu fara grai, l-am urmarit timp de doua ore, intr-o sala enorma, in care niciun loc nu era neocupat. Am aflat ca nu exista teatru de pe Broadway care sa aiba mai putin de 500 de locuri. Era grandios, cu trei etaje si cu niste decoruri de exceptie. Piesa de pe Broadway a fost probabil, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am vazut vreodata!!!

Excursia mea la New York a fost una extraordinara. In sfirsit, am vazut cu adevarat aceasta metropola americana cu peste 8 milioane de locuitori si care nu doarme niciodata. Evident, nu am reusit sa vad totul. Probabil ca o viata de om nu ar fi suficienta pentru a vedea orice singura strada, orice coltisor, orice cladire. Dar in schimb, mi-am facut o idee generala despre cum arata adevaratul New York, putin cam murdar, de altfel, nu cum s-ar arata in filme. New York-ul s-ar considera cel mai murder oras al Americii. Aerul din Times Square este greu de respirat, probabil fiind total lipsit de oxigen. Dar astea ar fi doar citeva si dintre aspectele negative are metropolei.

Aglomeratii, lumini multicolore, teatre faimoase, Brodway, skyscrapers (zgaraie nori), Times Square, Manhattan, Brooklyn – toate acestea sunt numite prin trei cuvinte NEW YORK CITY.

Valeriu Gonta

Nu stiu daca va (mai) uitati la rugby. In familia mea, rugby-ul inseamna pasiune, traditie si prilej de mandrie: tatal sotului meu castiga contra Frantei cu selectionata Romaniei in 1968 si chiar cucerea Cupa Campionilor Europeni cu Dinamo in 1967. In septembrie anul trecut, in amintirea sa, am mers in Scotia, sa vedem echipa nationala a Romaniei in actiune la Cupa Mondiala. Scorul, poate un pic nedrept, este cunoscut iubitorilor acestui sport de mult, iar comentariile de rigoare au fost facute la acea data de cei in masura.

Biletele la partida de rugby au fost un pretext pentru o scurta vacanta pe taramul castelelor si al whisky-ului. In Scotia exista peste 300 de castele si monumente incluse intr-un program denumit “Historic Scotland”, program menit sa le protejeze si sa le promoveze catre publicul larg si turisti. Beneficiind de peisaje de poveste, fiecare castel sau ruina de castel are o legenda a sa, prezentata cu mandrie si cat mai dibaci cu putinta. Pliante si harti cu detalii geografice si istorice exista la tot pasul si cei de la ghiseele de Informatii, extrem de rabdatori si amabili, iti prezinta toate optiunile pentru a vedea cat mai multe cu costuri cat mai mici – prin intermediul diverselor pass-carduri prin care beneficiezi de reduceri (caci preturile biletelor de intrare nu sunt deloc mici, mai ales daca faci conversia in lei). Fiecare castel are si un mic magazin de suveniruri, legate de legendele castelului, de traditiile, arta si gastronomia locale. Toate sunt frumos expuse si prezentate, iar scotienii sunt oameni foarte calzi si extrem de amabili si mereu cu zambetul pe buze si stiu sa te faca sa scoti bani din buzunar fara sa te simti inselat sau furat. Ba dimpotriva. Si stiu sa iti multumeasca si sa-ti zambeasca chiar si daca cumperi doar o carte postala.

Scotia este si pamantul “apei vietii” – whisky-ul. Exista un asa-zis “Whisky trail” (sau drum al whisky-ului), ce te poarta pe la cele mai faimoase distilerii din Highlands. Mai toate ofera doritorilor posibilitatea de a face un tur al acestora, pentru a vedea procesul tehnologic al faimoasei licori si chiar de a-ti imbutelia cu mainile tale propria sticla de whisky (contra cost, bine-nteles). Turul este incheiat de obicei cu o degustare, mai mult sau mai putin generoasa, in functie de pretul platit la intrare. Si dupa degustare, evident ca drumul spre iesire trece inevitabil prin magazinul de suveniruri, de unde sa poti achizitiona ce anume ti-a bucurat mai mult papilele gustative. Iar preturile nu-s deloc “de fabrica”. Cu toate acestea, sub influenta degustarilor, mai toti pleaca cu bratele pline, zambitori si tare mandri de achizitiile facute.

Mi-am amintit de “Whisky trail” saptamana trecuta cand, aflandu-ne prin Alba, ne-am trezit ca ne aflam pe “Drumul vinului”. De multe ori in calatoriile noastre am vazut pe marginea unor sosele indicatoarele acestea. Fiind insa mereu plecati cu un scop si-o destinatie precise, n-am urmat niciodata aceste drumuri, sa vedem despre ce este vorba si daca si la noi se intampla lucruri precum in premiatul film “Sideways” (tradus la noi “In vino veritas”). Acum insa, “Drumul vinului” ne-a scos in fata numele unei renumite podgorii si ne-am zis ca o asemenea ocazie nu trebuie ratata. Din pacate, la intrare am intalnit doar un paznic, ce ne-a spus ca aici nu se organizeaza nicio degustare si ca nici nu putem cumpara vreo sticla de vin. Vazandu-ne privirile agatate de lada plina cu sticle de vin, si ele pline, ce se afla langa ghereta sa, paznicul ne-a raspuns imediat, fara sa mai astepte intrebarea noastra: “Astea-s pentru cineva!”. Am inghitit in sec si ne-am vazut de drum. Ne-am depanat amintirile despre o anume distilerie din Scotia si de Mabel, ghida de acolo, ce ne-a trimis felicitare de Craciun. Nu felicitare electronica, ci un clasica. Si nu una impersonala, ci adresata exact noua, cu detalii… Caci i-am dat destule motive sa ne tina minte!

Ne-am petrecut ceva timp anul acesta prin Alba, Deva si Orastie, cu treaba. Apropiindu-se primul weekend, l-am intrebat pe unul din colaboratorii nostri de prin partea locului ce am putea face in timpul liber pe-aici. Am primit imediat un raspuns foarte precis: putem merge sa vedem castelul x, castelul y, biserica m, biserica n, cetatea a, cetatea b. Asa am facut. Si am ramas surprinsi de frumusetea lor. De doua din ele auzisem, de restul, nu, toate insa ne-au umplut de incantare. Am cautat imediat detalii pe internet si am gasit pe wikipedia o lista cu multe alte castele si biserici – monumente istorice datand din secolele XIII-XVI din aceeasi zona unde au aparut primele orânduiri voievodale din ţară: Santamaria Orlea, Strei, Densus, Uroi, Sanmiclaus, Pestana, Samtimbru, Galda, Orlat, Cetatea de Balta, Sard, Sancrai, Vintu, Paclisa, Bobalna, Orastie, Deva, Castelul Corvinestilor din Hunedoara. Detalii foarte multe insa n-am prea gasit, decat pentru cateva. Poate doar cei ce studiaza istoria sau arta sa stie mai multe. Multe par parasite si sunt in stare de degradare, dintr-o vadita lipsa de interes, iar despre a fi introduse in circuit turistic nici nu poate fi vorba. Agentiile noastre de turism bat moneda pe Bran, Peles si manastirile din Bucovina. De Sarmizegetusa nu mai stie nimeni. Ca o coincidenta, la Muzeul Taranului din Bucuresti a existat, timp de 2 saptamani, o expozitie foto cu subiectul “Hateg. Tara bisericilor de piatra”, totodata lansadu-se si albumul foto cu acelasi nume. Evenimentul s-a dorit a fi “un semnal de alarmă asupra necesităţii restaurării unor monumente religioase de valoare patrimonială incontestabilă”. O initiativa laudabila. Sunt curioasa daca a avut vre-un ecou, daca se va intampla ceva. Poate o farama din fondurile uriase destinate ctitoririi noii Catedrale a Neamului ar putea lua o cale mai buna. Cumva mica bisericuta de piatra din Densus imi inspira mai multa curatenie si sfintenie decat orice alta mareata constructie.

Am umblat destul de mult prin tara noastra si am batut multe carari de munti in toate zarile tarii – am avut noroc de parinti, bunici, unchi si matusi – toti iubitori de calatorii si drumetii, ce ne-au luat cu ei peste tot si ne-au insuflat dorul de duca. Iata-ne insa rusinati cumva ca am vazut o groaza de castele in Scotia si ca le stim povestile, dar despre ce avem aici la noi nici n-avem idee.

Daca in confruntarea Scotia – Romania la rugby scorul de 42-0 este poate un pic nedrept, in schimb la capitolul cantitatii si calitatii informatiilor asupra atractiilor si monumentelor istorice de patrimoniu, al prezervarii acestora, al promovarii lor catre publicul larg, scorul mi se pare chiar bland.

ROXANA

Inca de cand eram mica, visam sa colind lumea… Budapesta, Viena, Paris erau printre multele destinatii unde visam sa ajung vreodata. Totusi pentru a-i face pe plac prietenului meu, la prima noastra iesire din tara, am ales sa mergem in Thassos, insula de smarald a Greciei.

Deoarece ani de zile visasem sa merg sa vizitez marile capitale, aceasta vacanta nu prea ma impresiona…Nu stiam mai nimic, decat ca este o insula, inconjurata de ape, iar acest lucru suna putin idilic si suficient de convingator cat sa trezeasca spiritul aventurier din mine.

Asa ca… inarmata cu multa rabdare am asteptat ziua plecarii, am suportat cele 12 ore de mers cu autocarul, si in final iata-ne in Kavala, penultima oprire inainte de a ajunge pe insula.

Urmeaza sa luam ferry-boat-ul, o excursie captivanta, care te uimeste prin frumusetea peisajului: Marea Egee este foarte albastra si curata, apa este foarte limpede, iar pescarusii te insotesc pe parcursul intregului drum, mancandu-ti din palma si povestindu-ne despre mare. Momentul este de neuitat.

Insula Thassos se afla in nordul Marii Egee si are 93 de kilometri de tarm. Ca obiective turistice sunt de mentionat Muzeul Arheologic din Limenas, Muzeul Popular din Kallirachi, Muzeul Vaghis din Skala Potamias, siturile arheologice din Limenas si Alyki, castelul din Potos, manastirea Sf. Pantelimon din Skala Sotira si Arhanghelul Mihail din Alyki. Plajele insulei (Prinos, Skala Kallirachis, Skala Marion, Tripiti, Psili Amos, Potos, Pefkari, Makryammos, Crysi Ammoudia, Paradisos Beach) au un farmec aparte.

Este un loc atat de linistit, incat si daca nu vrei, te relaxezi imediat. Vorba cuiva: in acest loc, mintea iti intra automat in greva si corpul intr-un sejur de odihna si relaxare.

Pe insula, am vizitat cam tot ce se putea, am incercat sa facem si excursii singuri, intrucat pareau atat de putine cele oferite de firma de turism. Am vazut atatea locuri si plaje superbe incat de foarte multe ori ne intrebam daca nu cumva visam.

Din pacate zilele au trecut foarte repede si a trebuit sa ne intoarcem acasa.

Ar fi foarte multe de povestit, impresii personale din ceea ce am trait acolo. Insa sper ca aceasta mica povestioara, sa va indrume gandul si pasii spre Thassos, locul de vis care tuturor ne ofera o experienta minunata.

Text şi fotografii:  Alekxandra

Ştiţi, odată întors acasă de la Viena, copleşit până în străfundurile fiinţei de fala încă neapusă a rămăşiţelor Imperiului habsburgic, parcă nu durează atât de mult până când reuşeşti să alungi din tine ca pe ceva rău dorinţa de a găsi şi în centrul oraşului tău (ori în Bucureşti) aceeaşi curăţenie, aceeaşi monumentalitate bine întreţinută, aceeaşi grijă vădită pentru ambient, arhitectură unitară, aceeaşi politeţe elegantă a semenilor. Nu ne comparăm noi cu austriecii, îţi spui, şi parcă aşa rezolvi câte ceva din zbuciumul interior, provocat de inevitabila nevoie de asemuire.
Eh, dar când străbaţi, de pildă, o ţară ca Slovacia, în lung şi în lat, un teritoriu, adică, pe care îţi permiţi să-l pui în balanţă (istoric, geografic, rasial) cu realitatea românească, şi ţi-e dat să remarci avântul care pare să fi cuprins tot întinsul micii şi cutezătoarei foste ţări socialiste…Nu mai ţi-e chiar aşa la îndemână să te împaci cu gândul că sub nasul tău, înapoi în România, investiţiile publice de amploare sunt mereu tărăgănate sub povara comisioanelor ce nu mulţumesc niciodată drumarii de vârf ai naţiunii, a indiferenţei celor puşi să ne conducă naibii afară din orientalism şi balcanism, a prostiei lor indubitabile şi a electoratului încă şi mai imbecil, care nu ştie sancţiona la final de mandat înapoierea şi inactivitatea.
Vă spun, m-am întors mai deznădăjduit decât am revenit din, să zicem, Danemarca (o ţară-lego impecabilă). Păi, până mai ieri, pe slovaci ne plăcea să-i privim de sus: ca şi când ar fi fost un fel de codaşi, fii risipitori ai lumii slave central europene. Românii lor, adică. Au în ei, însă, un naţionalism tonic, productiv, care depăşeşte cu mult “naţionalismul” nostru de birt, declarativ, antiţigănismul nostru neputincios sau desuetul nostru antimaghiarism – din care nu a reieşit niciodată o puternică voinţă de a depăşi aceste neamuri pe care le urâm visceral, ci doar suduieli groase şi brutalitate şi leşinatul Deşteaptă-te, române în care nu mai crede nimeni.
Slovacii sunt oameni voluntari, pogani, gazde, cum zicem noi în Ardeal, distinşi, stăpâniţi, când se află în public, au fete şi femei frumoase şi vor cu tot dinadinsul să dovedească foştilor stăpâni că le e scris şi lor progresul în ursită.
Am revenit încremenit de o nostalgie păguboasă pentru un alt destin. Niciodată parcă, de când am trecut de 30 de ani, nu am visat mai intens şi mai degeaba să mă fi născut în altă parte. Nu mai cred în nici o şansă a României de a recupera la viteza cu care recuperează Slovacia decalajul economic şi de civilizaţie faţă de deja bogata Cehie, faţă de Polonia şi, iată, faţă de mama Austrie.
M-am săturat să îi tot văd pe baronii locali doar gonind între Arad şi Moneasa, Văsoaia şi Botfei sau între capitală şi obositoarele Buşteni, cota 1400 sau mai ştiu eu ce alte locuri de chefuri, curvuşag şi vânătoare. M-am săturat să se tot aleagă între ei, să pactizeze “apolitic”, odată aleşi pe liste ale unor partide total diferite programatic. Să le suport imbecilitatea, semidocţia, burţile, mătreaţa din capetele seci şi nespălate. Să le tolerez lipsa unei viziuni pe termen lung pentru ţară, pentru regiune, pentru fiecare localitate în parte. Am pierdut 18 ani, dragii mei! 18 ani din viaţă i-am trăit în permanentă tranziţie către absolut nimic, nu uitaţi asta! În 18 ani, ungurii şi-au tras 500 km de autostrăzi (şi continuă!), noi: 100 km, deja intraţi în revizie, plini de gropi.

Am vizitat în Slovacia un orăşel – Skalica – cam de dimensiunile Ineului, în care întreg centrul vechi era predat “la cheie”, refăcut din temelii, aşa cum fusese, pe alocuri, acum mai bine de trei sau patru secole. Pe case, tencuiala stătea fermă, ca şi când ieri ar fi fost construite, pomi plantaţi cu o meticulozitate nemţească, pavaj exclusiv din piatră, ce dădea o amprentă istorică niciodată egalată de pavelele kitchioase ce acum inundă România. Nici măcar Sibiul nu a fost renovat cu atâta manie şi respect faţă de trecut! Toate firmele de plastic, scrise în zeci de moduri, înlăturate, înlocuite cu plăci de aramă, discrete. Numele de străzi erau postate pe stâlpi subţiri, la marginea trotuarului, indicate prin mici tăblii-săgeţi, scrise elegant, care denumeau şi direcţiile, siturile turistice. Felinare în stil clasic, gazon fără urmă de buruieni. Am rugat pe ghidul nostru ad-hoc să transmită admiraţia mea sinceră şi salutări respectuoase primarului. I-am mărturisit cu o căldură şi o deznădejde, care cred că l-au şi speriat, că aş vota cu un asemenea lider local până la sfârşitul vieţii. Acolo mi-a murit speranţa pentru o Românie asemănătoare, ambiţioasă, trasă cu pricepere înainte de o elită conducătoare mai puţin flămândă de parvenire proprie, mai dezinteresată de micile sale frustrări, mai puţin mânată de foame.

M-am scârbit să tot scriu şi să spun celor care mă ascultă că degeaba ai mercedesuri ml şi touareguri, rollsuri într-o ţară fără drumuri. Degeaba eşti bogat pe nişte străzi ce-ţi bagă în plămâni kilograme de praf. Degeaba cobori din jeep, câtă vreme între maşină şi restaurantul luxos (de la Mariott) în care vei intra vei fi muşcat de un câine maidanez cu rabie. Bogăţia recentă de România nu valorează cât un căcat ambalat în foiţă de aur. Este acelaşi lucru ca bogăţia într-o ţară bananieră. Un privilegiu tribal de care beneficiază doar cretinii semianalfabeţi. Democraţia noastră originală, incultura comunitară a alegătorilor au trimis “sus”, la bucate, numai creaturi suspecte, puse pe căpătuială. Iar ţara a fost, de fapt, condusă de Consiliul Europei până acum. Unicul organism suprastatal care a vegheat ca anumite reforme să fie, totuşi, efectuate.

Eu fac, consider, tot ceea ce ţine de mine pentru ca ţara să rămână pe o cale bună: aceea către prosperitate. Muncesc, nu trăiesc ca un parazit din bugetul statului, votez când mi se cere, mă implic social, cât îmi permite timpul, îmi plătesc impozitele cu punctualitate şi orice altă dare la care singur am consimţit. Aşa ştiu eu să fiu patriot. Mai bine critic sau îmi înjur ţara (de fapt, conducătorii tâmpi) şi îmi fac corect şi eficient treaba , în acelaşi timp, la locul de muncă decât să o laud şi s-o fur ca ăştia.
Ştiu, se vor face multe în următorii 5-10 ani. Unele, cu presiuni de la UE, altele pentru că chiar vor unii administratori locali mai gospodari şi nu atât de flămânzi. Dar cine poate trece peste cei 18 ani pierduţi în furt şi haos? Cine mi-i poate da înapoi? Nu pot să mă opresc a calcula că abia pe la o vârstă de peste 40 de ani voi putea, probabil, conduce neîntrerupt, de la un capăt al celuilalt al ţării pe o autostradă executată la standarde occidentale.

Cristian SÎRB
Ineu, Jud. Arad

Etiopia nu-i vreo destinaţie imposibilă şi nici nu se află la capătul lumii. La aproximativ 10 ore distanţă cu avionul dai de o ţară situata în cornul Africii, pe acelaşi fus orar cu România, dar pentru care, calendaristic vorbind, este anul 2001. Etiopienii, creştin-ortodocşi în majoritate, nu mănâncă porc, dar stăpânesc excelent tainele cafelei, iar ceremonia de servire e un spectacol pe care l-am savurat.  În câteva zile petrecute în Addis am învăţat de ce nu se mănâncă cu mâna stângă, cât de dulce se bea cafeaua, că nu e bine să te arăţi interesat de un obiect în faţa vânzătorului, cu ce se mănâncă injera şi că preţul unei nopţi de cazare e invers proporţional cu mirosul de igrasie din cameră. Una dintre cele mai mari pieţe în aer liber din Africa e plină, culmea, de chinezării, dar dacă ai lângă tine un localnic te numeri printre norocoşi: descoperi că aici există lucruri dintre cele mai diverse – de la condimente şi vase de lut, până la Kalashnikov-uri. Deschizi bine ochii, te rogi să nu uiţi nici cel mai mic detaliu şi nu abuzezi de poze.

Read the rest of this entry »